Karen va face trei ani in noiembrie. Desi are un nume mai putin obisnuit pentru un copil din Rornania, Karen este romanca. Ea s-a nascut in Beirut, unde a si trait primele 7 luni din viata cand a trebuit sa plece sub focul bombardarnentelor razboiului din 2006, dupa 25 de ore de calatorie cu un autobuz supra saturat de refugiati, asteptand la mila granicerilor libanezi, ca mai apoi sa ia alt autobuz prin Siria, pana in Alep, de unde a fost adusa de Tarom pana Ia Bucuresti. La sosire, mama ei a cazut epuizata, fara sa fi mancat sau baut nimic pe parcursul acelor 25 de ore. Karen era prea mica ca sa poata sta in fundulet, iar mama nu a avut cui sa o incredinteze ca sa poata folosi, eventual toaleta, preferand sa rabde de foame si de sete, decat sa o piarda pe Karen din ochi. Pe aeroport, bunica lui Karen astepta ingrijorata, cu fata umflata de plans si cu vocea sugrumata de frica, cu parul care albise brusc peste noapte, nestiind aproape nimic de soarta fiicei si a nepotelei. Auzise tot felul de zvonuri, cum ca unicele autocare care transportau refugiati – femei si copii, fusesera zdrobite de bombe, iar cadavrele erau arse si imprastiate pe caldaramul soselei…A refuzat sa creada si a asteptat, la fel de nemancata si de nedormita, pe un scaun din aeroport, uitandu-se la miile de calatori care soseau necontenit, cu inima tresaltandu-i de emotie la vederea fiecarei femei cu un copil in brate. Karen nu are nici o amintire din cea de a doua tara si nu vorbeste deloc araba, desi are dubla cetatenie. Tatal ei a ales sa se desparta de mama ei si de ea, preferand sa isi traiasca viata in tara natala, iar pentru Karen „tata” este un concept strain. La ea familia e compusa din buni, matusa si Diana. Desi intoarsa la aproape nimic si dupa o dezradacinare de aproape 7 ani, mama lui Karen a facut tot posibilul sa ii ofere fetitei o copilarie linistita, care chiar daca nu e total lipsita de griji, este totusi senina si tranchila. Macar fetita nu mai tresare la fiecare zgomot desi uneori, cand tuna, isi acopera urechiusele cu manutele ei pufoase. Karen nu ii spune mamei ei „mama” pentru ca o vede atat de rar, aceasta fiind nevoita sa munceasca de dimineata pana seara ca sa ii poata oferi fetitei cele necesare. Un timp a crezut ca „buni” este mama, apoi ca „metusa” este mama…pentru ca acestea o vedeau pe fetita mai des decat pe propria mama. Peste anxietatea de separare au trecut cu greu, mai ales mama, care inca nu se poate obisnui cu ideea ca propria ei fiica o numeste Diana, si nu „mama”. Ca sa ajunga la servici, Diana face zilnic pe drum in jur de 4 ore, la care se adauga cele 9 ore pe care le petrece la birou, ajungand uneori seara tarziu dupa ce fetita este deja adormita. Mai apuca sa se uite la ea din pragul dormitorului, sa o vada zambind in somn, atinsa de aripile protectoare ale ingerilor, ca mai apoi sa aiba putere sa faca un dus si sa adoarma din nou plangand. Inca o zi in care Karen nu a vazut-o pe mama. Karen nu a mers niciodata in afara Bucurestiului si nici macar pana la Gradina Zoologica. Desi constienta ca inainte de a avea o masina, Karen are nevoie de o gramada de alte lucruri, mama ei considera ca un autoturism ar putea-o ajuta sa petreaca mai putine ore in trafic si ar putea ajunge acasa putin mai devreme, cat sa apuce sa isi vada fetita inainte de a adormi, sau sa vada marea cea mare, sau girafa de la Gradina Zoologica, pe care Karen o stie numai din carti sau de la Minimax. Poate ar ajuta-o si pe Karen sa isi dea seama ca, de fapt, Diana este mami. Multumim Karen si Diana CHEMALI DIANA Bucuresti